Istoria centralelor telefonice – Lumea și România

📖 Capitolul I – Primele centrale telefonice manuale (1878–1890)

1.1. Contextul istoric al apariției telefonului

Inventarea telefonului la mijlocul secolului al XIX-lea a schimbat fundamental modul în care oamenii comunicau. Până atunci, telegraful fusese principalul instrument de transmitere rapidă a informațiilor la distanță. Totuși, telegraful presupunea cunoașterea codului Morse și implica o formă de intermediere: mesajul era scris, transmis prin impulsuri electrice și apoi decodificat la destinație.

Telefonul lui Alexander Graham Bell (1876), dar și prototipurile dezvoltate de Elisha Gray și alți inventatori, au adus o revoluție: posibilitatea de a transmite vocea umană în timp real, fără decodificări complicate. Această inovație a creat imediat o problemă nouă: cum conectăm abonații între ei?

La început, primele telefoane erau conectate punct la punct: un fir lega direct două locații. Dar pe măsură ce numărul de abonați creștea, acest sistem devenea imposibil de gestionat: pentru 10 abonați erau necesare 45 de legături directe, pentru 100 de abonați – 4950 de legături! Era evidentă nevoia unei infrastructuri centralizate.

Astfel a apărut conceptul de centrală telefonică.

1.2. Prima centrală telefonică din lume (1878)

La doar doi ani după brevetul lui Bell, în 1878, în orașul New Haven, Connecticut (SUA), a fost pusă în funcțiune prima centrală telefonică.

Aceasta putea conecta aproximativ 21 de abonați.
Legăturile erau realizate manual, de către operatori umani, prin intermediul unui panou cu cordoane și prize.
Fiecare abonat era conectat la centrală printr-un fir dedicat.

Procedura era următoarea: abonatul ridica receptorul și manivela telefonului genera un semnal sonor sau luminos în centrală. Operatorul răspundea și întreba: „Cu cine doriți să vorbiți?”. Apoi conecta manual cordonul corespunzător între linia apelantului și cea a apelatului.

Această metodă simplă, dar eficientă, a stat la baza primelor decenii de telefonie organizată.

1.3. Rolul operatorilor umani

În epoca centralelor manuale, operatorii erau indispensabili. În general, companiile angajau femei tinere pentru această muncă, considerate mai atente, mai politicoase și mai rezistente la sarcina repetitivă.

Operatorii lucrau la panouri uriașe, cu sute de prize și cordoane.
Ei aveau rol nu doar tehnic, ci și social: trebuiau să fie politicoși, rapizi și atenți la confidențialitatea apelurilor.
În unele cazuri, operatorii cunoșteau abonații și puteau facilita comunicarea chiar și fără numere (ex. „Conectează-mă cu doctorul Popescu”).

Această dimensiune umană a făcut din centrală nu doar un echipament tehnic, ci și un nod social.

1.4. Extinderea centralelor telefonice manuale în lume

După 1878, centralele manuale s-au extins rapid:

SUA: până în 1880, existau deja zeci de centrale în marile orașe.
Europa: primele centrale apar în Londra (1879), Paris (1880) și Berlin (1881).
Asia: Japonia adoptă telefonia în 1890, tot cu centrale manuale.

Aceste centrale erau, la început, mici (20–50 de abonați), dar în câteva decenii au ajuns să deservească mii de utilizatori.

1.5. Primele centrale telefonice în România

România a intrat relativ devreme în era telefoniei.

1881: Bucureștiul avea deja primele linii telefonice private, folosite mai ales de instituții și companii comerciale.
1883–1884: se instalează primele centrale manuale de mică capacitate, care deserveau câteva zeci de abonați.
1890: se estimează că existau câteva sute de telefoane în toată țara, majoritatea în București, Iași și Galați.

Centralele erau operate de personal instruit, iar serviciul era scump, adresat elitelor urbane și instituțiilor statului.

1.6. Probleme și limite ale centralelor telefonice manuale

Deși inovatoare, centralele manuale aveau limite majore:

Capacitate redusă: fiecare operator putea gestiona doar un număr limitat de apeluri simultane.
Întârzieri: la ore de vârf, abonații așteptau minute întregi până erau conectați.
Confidențialitate redusă: operatorii puteau auzi conversațiile.
Efort uman intens: pentru o centrală cu mii de abonați era nevoie de zeci sau sute de operatori.

Aceste probleme au determinat inventatorii să caute soluții automate.

1.7. Impact social și cultural

Telefonul și centralele manuale au avut un impact uriaș:

Urbanizare: marile orașe au devenit mai bine conectate.
Comerț: afacerile s-au accelerat datorită comunicării rapide.
Viață socială: oamenii au putut comunica la distanță în timp real, reducând izolarea.
Imagine de lux: în România, telefonul era un simbol al modernității și prosperității.

1.8. Concluzii pentru perioada 1878–1890

Perioada centralelor manuale a pus bazele telefoniei moderne.

A demonstrat utilitatea telefonului ca serviciu public.
A creat primele companii de telefonie.
A scos la iveală limitele tehnologiei manuale, pregătind terenul pentru automatizare.

📖 Capitolul II – Epoca Strowger și comutația step-by-step (1891–1930)

2.1. Problema operatorilor și contextul invenției

În anii 1880–1890, centralele manuale deveniseră deja aglomerate și pline de neajunsuri. Operatorii erau supraîncărcați, abonații erau frustrați de timpii de așteptare, iar confidențialitatea conversațiilor era o problemă constantă. În plus, erorile umane erau frecvente: apelurile ajungeau la abonați greșiți sau se întrerupeau.

În acest context, un întreprinzător american din Kansas City, Almon Brown Strowger, a schimbat radical paradigma.

2.2. Cine a fost Almon B. Strowger?

Născut: 1839, în Penfield, New York.
Profesia: director de pompe funebre (undertaker).
Problema personală: a observat că operatorii telefonici direcționau intenționat apelurile către un competitor (se spune că o rudă a operatorului lucra pentru o firmă rivală).
Motivația: „Mașina mea trebuie să elimine operatorul dintre mine și clientul meu.”

În 1889, Strowger a început să lucreze la un sistem care să permită comutarea automată a apelurilor, fără intervenția operatorului.

2.3. Brevetul și primul prototip

Brevet: depus în 1891 și acordat în 1892.
Noutate: un sistem electromecanic care permitea selecția automată a liniei apelată prin intermediul unui selector step-by-step.
Funcționare: abonatul forma numărul dorit prin apăsarea unor butoane (ulterior prin discul telefonic rotativ).

Primul prototip a fost instalat în La Porte, Indiana, în 1892. A fost prima centrală automată comercială din lume.

2.4. Principiul tehnic „step-by-step”

Selectorul Strowger funcționa printr-o mișcare pas-cu-pas:

un mecanism electromagnetic deplasa contactul vertical (numărul zecilor) și apoi orizontal (numărul unităților);
fiecare apăsare sau impuls transmis de discul telefonului mișca selectorul un pas;
combinația acestor pași conducea la conexiunea liniei dorite.

Avantaje:

elimina complet operatorul;
permitea creșterea numărului de abonați;
scădea timpul de conectare.

Dezavantaje:

echipamentul era zgomotos;
întreținerea necesita personal specializat;
apelurile erau limitate ca viteză și calitate față de viitoarele sisteme.

2.5. Extinderea internațională (1890–1930)

Statele Unite

După succesul din La Porte, centralele Strowger s-au extins rapid. În anii 1910, marile orașe americane aveau deja mii de abonați conectați automat.

Europa

Marea Britanie: primele implementări în 1912, Londra adoptând sistemul automat treptat.
Germania: a experimentat și a implementat sisteme Strowger și alte tehnologii concurente.
Franța: începuturi timide, cu implementări mai consistente abia după 1920.

Asia și alte regiuni

Japonia: adoptă tehnologia Strowger în anii 1920.
America Latină: orașe ca Buenos Aires și Rio de Janeiro instalează centrale automate în anii 1920.

2.6. Situația în România

În România, perioada 1890–1930 a fost una de tranziție de la manual la automat.

1890–1910: centralele erau încă manuale, dar apar primele discuții despre automatizare.
1920–1930: în marile orașe (București, Cluj, Timișoara) încep instalările de centrale automate de tip Strowger.
1930: se constituie Societatea Anonimă Română de Telefoane (SART), asociată cu ITT, care va moderniza accelerat infrastructura și va extinde centralele automate.

Astfel, România a intrat în epoca modernă a telefoniei odată cu restul Europei, deși cu o ușoară întârziere.

2.7. Impact economic și social

Introducerea centralelor automate a avut consecințe profunde:

Scăderea dependenței de operatori: mii de locuri de muncă au fost afectate, dar serviciul a devenit mai rapid și mai sigur.
Creșterea încrederii publicului: apelurile erau mai confidențiale.
Acces mai larg: costurile de operare mai mici au permis scăderea tarifelor.
Urbanizare: marile centre urbane au devenit tot mai interconectate, susținând dezvoltarea economică.

2.8. Critici și rezistență

Nu toată lumea a fost încântată de noul sistem:

Mulți se temeau de pierderea locurilor de muncă ale operatorilor.
Unii utilizatori considerau sistemul mai complicat, mai ales când trebuiau să învețe să folosească discul telefonic.
Companiile de telefonie au investit sume uriașe în tranziția tehnologică, ceea ce a generat controverse politice și financiare.

2.9. Concluzii pentru epoca Strowger

Între 1891 și 1930, telefonia a trecut prin prima mare revoluție tehnică:

automatizarea apelurilor, eliminând operatorul uman;
scalabilitatea serviciului, posibilitatea de a conecta zeci de mii de abonați;
un nou standard tehnologic, care a dominat primele decenii ale secolului XX.

Deși zgomotos și mecanic, sistemul Strowger a pus bazele pentru toate tehnologiile ulterioare.

📖 Capitolul III – Ascensiunea sistemelor crossbar (1930–1960)

3.1. De ce era nevoie de o nouă tehnologie

Până la începutul anilor 1930, centralele Strowger step-by-step dominau rețelele telefonice. Ele aveau însă limite clare:

zgomot și uzură mecanică ridicată;
timpi de conectare relativ mari;
consum mare de spațiu și energie;
dificultăți de extindere la sute de mii de abonați.

O nouă generație de centrale era necesară pentru a face față urbanizării accelerate și cerințelor de fiabilitate mai ridicată.

3.2. Principiul crossbar

Sistemul crossbar a fost inventat și perfecționat în anii 1920–30 (prima implementare la AT&T și Ericsson).

Arhitectură:

o matrice de bare metalice (orizontal + vertical);
la intersecții existau contacte electromecanice;
când un apel era inițiat, barele se intersectau și stabileau conexiunea.

Avantaje:

Viteză de conectare mai mare.
Mai puține piese mobile = fiabilitate sporită.
Capacitate mai mare (zeci de mii de abonați în aceeași centrală).
Posibilitatea introducerii semnalizării multifrecvență și a serviciilor suplimentare.

3.3. Dezvoltarea în SUA și Europa

SUA: Western Electric și Bell Labs dezvoltă primele centrale crossbar comerciale (1938, New York).
Suedia: Ericsson lansează propriul sistem crossbar, adoptat în Scandinavia și apoi exportat în întreaga lume.
Germania și Franța: adoptă treptat tehnologia după 1945, în reconstrucția postbelică.

3.4. Impactul celui de-al Doilea Război Mondial

Războiul a încetinit extinderea telefoniei civile, dar a stimulat dezvoltarea tehnică. Armatele aveau nevoie de comunicații robuste, rapide și fiabile. Crossbar s-a dovedit o tehnologie promițătoare, iar după 1945 a devenit standard în multe țări.

3.5. România interbelică și primele centrale moderne

SART și modernizarea

În România, perioada interbelică a adus o adevărată revoluție în telecomunicații prin Societatea Anonimă Română de Telefoane (SART), concesiune asociată cu ITT.

1931–1933: construcția Palatului Telefoanelor pe Calea Victoriei, București.
Instaurarea unei rețele urbane moderne, inclusiv centrale automate.
Primele implementări de tehnologie avansată, pregătind terenul pentru era crossbar.

3.6. România postbelică (1945–1960)

După război, România a intrat sub influența blocului estic. Sistemele telefonice au fost reconstruite și standardizate.

Se instalează centrale crossbar de tip Pentaconta (de origine franceză, adaptate în diverse țări socialiste).
Se dezvoltă producția locală de echipamente la Electromagnetica / Standard Electrică Română.
Capacitatea centralelor urbane crește semnificativ, ajungând la zeci de mii de abonați în București și marile orașe.

3.7. Caracteristicile tehnice ale crossbar

Comutare rapidă: conexiuni realizate în fracțiuni de secundă.
Fiabilitate: piese mai puțin susceptibile la uzură decât Strowger.
Flexibilitate: permit semnalizări avansate și conectarea la rețele interurbane.
Scalabilitate: centrale de mare capacitate, potrivite pentru orașe în expansiune.

3.8. Impact social și economic

Creșterea accesului: mai mulți cetățeni și firme puteau avea telefon.
Automatizarea apelurilor interurbane: contact direct între orașe, fără operator.
Modernizarea imaginii naționale: un sistem telefonic modern era un simbol al progresului.

În România anilor 1950, telefonul rămânea un bun relativ rar, dar centralele crossbar au permis extinderea treptată a serviciului către clasa de mijloc urbană.

3.9. Concluzii pentru epoca crossbar

Între 1930 și 1960, sistemele crossbar au reprezentat a doua mare revoluție a telefoniei:

au înlocuit treptat step-by-step-ul lui Strowger;
au permis extinderea masivă a rețelelor urbane și interurbane;
au creat infrastructura necesară pentru tranziția ulterioară la control programat (SPC) și apoi la digitalizare.

Pentru România, aceasta a fost epoca consolidării telefoniei moderne, în care Palatul Telefoanelor și centralele crossbar au devenit simboluri ale progresului tehnic.

📖 Capitolul IV – Reconstrucția postbelică și standardizarea (1945–1960)

4.1. Contextul istoric după 1945

Al Doilea Război Mondial a lăsat în urmă un continent devastat, inclusiv din punct de vedere al infrastructurii de telecomunicații. Linii telefonice tăiate, centrale bombardate, clădiri de telecomunicații distruse – toate acestea necesitau reconstrucție de la zero în multe state.

Occidentul: a beneficiat de Planul Marshall, ceea ce a accelerat refacerea și modernizarea rețelelor.
Blocul estic: a reconstruit mai lent, în condiții economice dificile, dar cu un accent pe standardizare și producție locală.

Telefonia devenea un element esențial pentru administrarea statului, coordonarea economiei și viața urbană.

4.2. Reconstrucția rețelelor în Europa Occidentală

Franța: a lansat un program amplu de refacere a rețelei telefonice, trecând la centrale crossbar și pregătind terenul pentru Pentaconta.
Germania: a reconstruit infrastructura rapid, implementând centrale moderne, în special în Germania de Vest.
Marea Britanie: a continuat extinderea crossbar și a planificat introducerea sistemelor electronice.

Occidentul a reușit să transforme reconstrucția într-o oportunitate de modernizare tehnică.

4.3. Reconstrucția în Blocul de Est

În Europa de Est, inclusiv România, reconstrucția a fost orientată de modelul sovietic:

se prelua tehnologie occidentală existentă (Strowger și crossbar), dar se adaptau soluții locale;
accent pe producția internă pentru reducerea dependenței de importuri;
dezvoltarea companiilor naționale de telecomunicații ca piloni ai economiei socialiste.

În Uniunea Sovietică, centralele automate erau adaptate și produse local, cu influențe occidentale dar și inovații proprii.

4.4. Situația în România după război

România a suferit pierderi mari în infrastructura de telecomunicații.

Multe linii interurbane au fost distruse sau deteriorate.
Centralele urbane, inclusiv în București, au avut nevoie de reparații majore.
Palatul Telefoanelor a supraviețuit războiului și a rămas centrul simbolic al comunicațiilor.

În anii 1950, statul român a preluat integral controlul rețelelor telefonice și a început programe de extindere și standardizare.

4.5. Standardizarea echipamentelor

Pentru a asigura eficiență, autoritățile din România (și din alte țări estice) au decis:

adoptarea unui sistem unitar de centrale (crossbar de tip Pentaconta);
fabricarea echipamentelor la nivel local (Electromagnetica / Standard Electrică Română);
utilizarea unui sistem de numerotație progresiv uniformizat;
implementarea rețelelor interurbane automate.

Această standardizare a redus costurile și a facilitat instruirea tehnicienilor.

4.6. Primele automatizări interurbane

Un mare pas înainte după 1945 a fost introducerea apelurilor interurbane automate, fără operator.

În Occident: primele rețele interurbane automate apar la sfârșitul anilor 1940.
În România: procesul începe timid în anii 1950, cu extinderea legăturilor între București și marile orașe.

Deși infrastructura era limitată, aceasta a deschis drumul către o rețea națională modernă.

4.7. Formarea rețelelor de stat

În România, telefonia devine parte a unui sistem centralizat:

Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor coordona întreaga rețea.
Telefonia era considerată un serviciu strategic, vital pentru administrație și armată.
Accesul populației la telefon rămânea însă limitat, din cauza costurilor și a prioritizării instituțiilor.

4.8. Impact social și economic

Chiar dacă numărul de abonați era relativ mic, telefonia a jucat un rol esențial:

Coordonarea economică: fabricile, ministerele și armata aveau nevoie de comunicații rapide.
Viața urbană: în București și alte orașe mari, telefonul devenise un instrument indispensabil pentru administrație și comerț.
Imaginea modernității: deși accesul era limitat, prezența centralelor moderne și a Palatului Telefoanelor era o dovadă a progresului tehnic.

4.9. Limitele dezvoltării în anii 1950

Capacitatea centralelor rămânea insuficientă pentru cererea populației.
Timpul de așteptare pentru instalarea unui telefon putea depăși câțiva ani.
Tehnologia crossbar, deși modernă, era costisitoare și necesita mult spațiu.

Aceste limite vor determina trecerea, în deceniile următoare, către sisteme electronice și apoi digitale.

4.10. Concluzii pentru perioada 1945–1960

Perioada postbelică a însemnat:

Reconstrucție după distrugerile războiului.
Standardizare a echipamentelor pentru eficiență.
Consolidarea rețelelor naționale de stat.
Pregătirea terenului pentru era SPC și digitală.

Pentru România, anii 1945–1960 au fost anii de refacere și uniformizare, în care s-au pus bazele telefoniei socialiste.

📖 Capitolul V – Era crossbar industrializat și tranziția la SPC (1960–1980)

5.1. Context global în anii 1960

La începutul anilor 1960, telefonia devenise deja un serviciu de masă în multe țări industrializate. Totuși, tehnologia crossbar clasică începea să arate limite:

creșterea exponențială a numărului de abonați, mai ales în orașele mari;
nevoia de apeluri interurbane rapide și fiabile;
apariția comunicațiilor internaționale și a sateliților;
cerința pentru servicii suplimentare (apel în așteptare, conferințe, numere speciale).

Astfel, marile companii de telecomunicații au căutat soluții de automatizare mai avansată.

5.2. Familia Pentaconta și industrializarea crossbar

Unul dintre cele mai importante sisteme crossbar dezvoltate după 1960 a fost familia Pentaconta (în Franța, apoi adaptată în mai multe țări).

Caracteristici:

fiabilitate sporită;
capacități mari (până la sute de mii de abonați);
modularitate (posibilitatea de a extinde rețeaua prin adăugare de module).

Aceste sisteme au fost folosite în multe țări din Europa și America Latină, marcând vârful tehnologiei electromecanice.

5.3. Automatizarea interurbană

Anii 1960–70 au adus o inovație crucială: automatizarea apelurilor interurbane.

Până atunci, multe apeluri lungi necesitau operatori umani.
Odată cu noile centrale crossbar și cu introducerea semnalizării multifrecvență, apelurile interurbane puteau fi realizate direct de către abonați.
Aceasta a redus timpul de conectare și a crescut încrederea utilizatorilor.

5.4. Primele sisteme SPC (Stored Program Control)

Un pas esențial spre era digitală a fost introducerea centralelor cu control programat (SPC).

Concept: separarea planului de comutare (crossbar sau electronic) de planul de control, realizat acum prin microprocesoare programabile.
Avantaj: flexibilitate enormă – prin software se puteau adăuga noi funcții, fără modificări hardware majore.
Primele implementări: anii 1965–70 în SUA, Japonia și Europa Occidentală.

SPC a fost „puntea” între tehnologia electromecanică și viitoarele centrale complet digitale.

5.5. Situația în România (1960–1980)

Extinderea crossbar

În România, în anii 1960–70, centralele crossbar de tip Pentaconta au fost implementate pe scară largă:

Bucureștiul și marile orașe (Cluj, Iași, Timișoara, Constanța) au primit centrale urbane moderne.
Capacitatea centralelor a crescut de la câteva mii la zeci de mii de abonați.
Apelurile interurbane automate au devenit posibile treptat.

Producția locală

La Electromagnetica și alte fabrici de telecomunicații, România producea echipamente crossbar și telefoane fixe, pe licențe adaptate.

Limitări

Telefonul rămânea un bun rar pentru populația obișnuită.
Cererea depășea cu mult oferta: lista de așteptare pentru o linie telefonică putea fi de 5–10 ani.
Prioritate aveau instituțiile de stat, fabricile și elitele politice.

5.6. Evoluția globală în paralel

SUA: Bell Labs introducea primele sisteme SPC la scară largă (No.1 ESS, 1965).
Europa: Ericsson și Siemens treceau la centrale electronice cu control programat.
Japonia: companii precum NEC și Fujitsu dezvoltau centrale electronice de mare capacitate.

Astfel, în timp ce România și multe țări estice rămâneau la crossbar clasic, Occidentul făcea deja pasul spre era electronică.

5.7. Impact social și economic

Chiar și cu limitele sale, extinderea crossbar a avut efecte majore:

creșterea densității telefonice urbane;
dezvoltarea comerțului și administrației prin comunicații mai rapide;
imagine de progres tehnic – centralele mari erau simboluri ale modernității.

În România, telefonul rămânea un simbol de statut – accesul restricționat accentua prestigiul posesorilor.

5.8. Pregătirea pentru era digitală

Anii 1970–80 au fost anii de tranziție:

crossbar era încă dominant, dar SPC se impunea tot mai mult;
primele concepte de digitalizare a vocii (PCM – Pulse Code Modulation) erau deja testate;
companiile mari (Alcatel, Ericsson, Siemens, AT&T) pregăteau sistemele care vor domina anii ’80–’90.

5.9. Concluzii pentru perioada 1960–1980

Această epocă marchează:

apogeul crossbarului (sisteme industrializate de mare capacitate);
nașterea SPC, începutul erei electronice și programabile;
pentru România, o perioadă de modernizare parțială, dar și de restricții de acces.

Era următorului pas – digitalizarea masivă – era deja pregătită.

📖 Capitolul VI – Digitalizarea (1980–2000)

6.1. De ce era nevoie de digitalizare

La începutul anilor ’80, telefonia analogică (crossbar + SPC) ajunsese la limită. Problemele erau:

Calitatea apelurilor: zgomot, atenuări, limitări pe distanțe mari.
Capacitate insuficientă: creșterea exponențială a cererii de linii telefonice.
Servicii limitate: imposibilitatea de a integra date și voce pe același canal.
Întreținere costisitoare: echipamente electromecanice mari, cu piese supuse uzurii.

Soluția: trecerea de la analog la digital.

6.2. Principiile tehnice ale digitalizării

PCM – Pulse Code Modulation

Conversia semnalului vocal în impulsuri digitale (0 și 1).
Rată standard: 64 kbps per canal.

TDM – Time Division Multiplexing

Împărțirea unui canal digital în time slots.
Posibilitatea de a transporta zeci sau sute de apeluri pe aceeași linie.

ISDN – Integrated Services Digital Network

Apărut la finalul anilor ’80.
Permitea integrarea vocii, datelor și faxului pe aceeași linie.

6.3. Marile sisteme digitale (1980–2000)

Alcatel 1000 E10 (Franța)

Sistem modular, foarte răspândit în Europa și Africa.
Suporta voce, ISDN și semnalizare SS7.

Ericsson AXE (Suedia)

Lansat în 1976, extins în anii ’80–90.
Control APZ (computer) + module de comutare digitale.
Exportat în peste 100 de țări.

Siemens EWSD (Germania)

Sistem extrem de robust, dominant în Germania și Europa Centrală.

AT&T 5ESS (SUA)

Implementat masiv în America de Nord.
Versatil, susținea atât telefonie fixă, cât și servicii de rețea inteligentă.

6.4. România și digitalizarea

Situația anilor ’80

România a rămas în mare parte pe crossbar, cu puține centrale electronice SPC.
Telefonia era un serviciu de lux: liste de așteptare de 5–10 ani pentru o linie.
Prioritate: instituțiile statului, armata, elitele politice.

Anii ’90 – saltul digital

După 1989, România a cunoscut o modernizare accelerată:

Romtelecom (succesor al rețelei de stat) a investit masiv în digitalizare.
S-au instalat centrale Alcatel E10 și Ericsson AXE, înlocuind treptat crossbarul.
Au apărut și primele servicii ISDN pentru companii.

Telefonia mobilă

1993–94: primele rețele mobile analogice (NMT).
1996: licențele GSM (Connex, Dialog).
Apariția telefoniei mobile a crescut și presiunea pentru modernizarea rețelelor fixe.

6.5. Servicii noi aduse de digitalizare

Apel în așteptare.
Conferință în trei.
Numere speciale (0800, 0900).
Rețele inteligente (IN): cartele preplătite, centrex.
Date la viteză mică (ISDN) – precursor al internetului dial-up.

6.6. Impact economic și social

În lume

Telefonia fixă devine serviciu universal în țările dezvoltate.
Crește masiv volumul de apeluri internaționale.
Rețelele digitale creează baza pentru internetul global.

În România

Accesul la telefon se democratizează treptat în anii ’90.
În București, densitatea telefonică crește rapid, dar decalajele rurale persistă.
Apariția GSM schimbă complet percepția telefoniei.

6.7. Semnalizarea SS7 și revoluția comunicațiilor

Un element cheie al digitalizării a fost introducerea Semnalizării nr. 7 (SS7):

canale separate pentru controlul apelurilor;
viteze mari de conectare;
bază pentru servicii inteligente și roaming GSM.

Fără SS7, telefonia mobilă modernă nu ar fi fost posibilă.

6.8. Limitele perioadei 1980–2000

Costuri mari: digitalizarea necesita investiții uriașe.
Infrastructură inegală: țările în curs de dezvoltare au rămas în urmă.
Declinul fixului: chiar în plină digitalizare, telefonia mobilă începea să câștige teren.

6.9. Concluzii pentru perioada 1980–2000

Digitalizarea a fost a treia mare revoluție în istoria centralelor telefonice:

vocea a devenit semnal digital;
serviciile au fost extinse și diversificate;
rețelele digitale au pregătit apariția internetului și comunicațiilor IP.

Pentru România, anii ’90 au fost perioada unui salt de la infrastructura învechită la o rețea modernă, compatibilă cu Occidentul.

📖 Capitolul VII – Era IP și Softswitch (2000–2020)

7.1. De ce era nevoie de o nouă schimbare

La sfârșitul anilor ’90, centralele digitale TDM (E10, AXE, EWSD, 5ESS) dominau telefonia fixă. Totuși, apariția internetului comercial și a serviciilor de date a pus presiune uriașă pe infrastructura tradițională:

rețelele TDM erau eficiente pentru voce, dar ineficiente pentru date;
costurile de operare erau mari;
utilizatorii cereau integrarea serviciilor (voce, fax, date, video) într-o singură platformă.

Astfel, anii 2000 au adus tranziția spre rețele bazate pe IP și apariția softswitch-ului.

7.2. Conceptul de softswitch

Un softswitch este o centrală telefonică virtualizată, implementată în software.

Planul de control: gestionează apelurile prin protocoale IP (SIP, H.323).
Planul de transport: traficul vocal e transformat în pachete IP și trimis prin rețele de date.
Gateway-uri media: conectează rețelele IP cu cele TDM tradiționale.

Avantaje:

Cost redus – software pe servere standard, nu hardware specializat.
Flexibilitate – ușor de actualizat prin software.
Integrare – voce + date + video pe aceeași infrastructură.
Scalabilitate – creșterea capacității prin adăugarea de servere.

7.3. Apariția VoIP

Voce peste IP (VoIP) a început ca o tehnologie experimentală în anii ’90 și a devenit mainstream în anii 2000.

Skype (2003): a popularizat apelurile gratuite pe internet.
Operatorii tradiționali: au introdus treptat servicii VoIP pentru a reduce costurile.
Companii IT: Cisco, Huawei și alții au devenit furnizori majori de echipamente.

7.4. Standardizarea IMS (IP Multimedia Subsystem)

Pentru a organiza haosul tehnologiilor VoIP, industria a creat IMS (IP Multimedia Subsystem), un cadru arhitectural standardizat:

folosește SIP (Session Initiation Protocol) pentru controlul apelurilor;
integrează voce, video, mesagerie, date;
permite servicii avansate: VoLTE (Voice over LTE), servicii convergente fix-mobil.

IMS a devenit fundamentul rețelelor 4G și 5G.

7.5. Situația în România (2000–2020)

Telefonia fixă

2000–2010: Romtelecom (fostul operator național) a migrat treptat de la centrale TDM la softswitch-uri.
2010–2020: multe centrale E10 și AXE au fost decomisionate, înlocuite cu platforme IP.
Scădere masivă a numărului de abonați de telefonie fixă, pe măsură ce mobilul devenea dominant.

Telefonia mobilă

2000–2010: explozia GSM (Orange, Vodafone, Cosmote).
2014: introducerea 4G și serviciilor VoLTE.
2020: primele rețele 5G comerciale.

Operatorii alternativi

RCS-RDS (Digi) a introdus servicii VoIP și a dezvoltat o rețea națională all-IP.
Companiile mici au folosit softswitch-uri open-source (Asterisk, FreeSWITCH) pentru servicii de nișă.

7.6. Impactul economic și social

Costuri reduse pentru utilizatori: apeluri internaționale mult mai ieftine prin VoIP.
Convergența fix-mobil: abonamente integrate cu pachete de voce, internet și televiziune.
Acces universal la comunicații: aproape toată populația avea telefon mobil până în 2010.
Transformarea internetului: vocea a devenit doar un serviciu printre altele, nu „centrul” rețelei.

7.7. Probleme și provocări

Calitatea apelurilor VoIP la început era slabă (latență, ecou).
Securitatea: interceptări, fraude (VoIP fraud, SIM-box).
Compatibilitatea: tranziția de la TDM la IP a necesitat gateway-uri complexe.
Declinul fixului: operatorii tradiționali și-au pierdut o mare parte din venituri.

7.8. Concluzii pentru perioada 2000–2020

Această epocă marchează a patra mare revoluție a centralelor telefonice:

vocea devine aplicație IP, nu serviciu dedicat;
softswitch și IMS înlocuiesc centralele TDM;
mobilul devine dominant, fixul intră în declin;
România face trecerea la rețele IP în paralel cu restul Europei, beneficiind de liberalizare și competiție.

📖 Capitolul VIII – Virtualizare și rețele cloud (2020–prezent)

8.1. De la softswitch la cloud-native

După 2020, industria telecomunicațiilor a intrat într-o nouă etapă: virtualizarea completă a funcțiilor de rețea.

Dacă în anii 2000 centralele erau deja software (softswitch), acum ele au devenit cloud-native.
Funcțiile de control și comutare nu mai rulează pe servere dedicate, ci pe mașini virtuale sau containere în cloud.
Operatorii folosesc tehnologii ca NFV (Network Functions Virtualization) și SDN (Software Defined Networking) pentru a gestiona traficul.

8.2. IMS și era 4G/5G

IMS (IP Multimedia Subsystem) a rămas cadrul standardizat, dar implementarea s-a mutat în cloud.

VoLTE (Voice over LTE): vocea transportată pe 4G prin IP, înlocuind circuit-switched fallback.
VoWiFi: apeluri prin rețele Wi-Fi, integrate cu IMS.
VoNR (Voice over New Radio): voce nativă 5G, lansată după 2020.

Astfel, apelul telefonic tradițional a devenit o aplicație IP printre altele.

8.3. Tehnologii de virtualizare

NFV (Network Functions Virtualization)

Funcții de rețea (softswitch, gateway, firewall) rulează ca VM-uri sau containere.
Beneficiu: costuri mai mici, flexibilitate crescută.

SDN (Software Defined Networking)

Separă planul de control de cel de transport.
Permite configurarea dinamică a fluxurilor de trafic.

Cloud-native 5G Core

Toate funcțiile (AMF, SMF, UPF) rulează ca microservicii.
Integrare cu platforme de tip Kubernetes, OpenStack.

8.4. România în era post-2020

Telefonia fixă

Numărul abonaților fixi a continuat să scadă.
Romtelecom (acum Telekom, ulterior Orange România Communications) a închis multe centrale TDM.
RCS-RDS (Digi) a implementat o rețea all-IP, fără TDM.

Telefonia mobilă

2020: primele rețele 5G comerciale lansate în București și câteva orașe mari.
2021–2023: extinderea 5G, cu suport pentru VoNR.
Operatorii mari (Orange, Vodafone, Digi) folosesc arhitecturi virtualizate și cloud-native.

8.5. Impact economic și social

Costuri reduse: operatorii rulează funcțiile de rețea pe servere standard, nu pe hardware scump.
Scalabilitate: capacitatea rețelei poate fi crescută prin adăugarea de resurse cloud.
Servicii noi: video HD, VR/AR, IoT, vehicule conectate.
Declinul telefoniei clasice: apelurile tradiționale sunt acum doar o mică parte din traficul total.

8.6. Provocări

Complexitate ridicată: gestionarea rețelelor virtuale necesită competențe IT avansate.
Securitate: rețelele IP sunt mai expuse la atacuri cibernetice.
Investiții masive: tranziția la 5G și cloud a necesitat miliarde de euro.
Dependență de furnizori globali: Huawei, Ericsson, Nokia, Cisco domină piața.

8.7. Perspective viitoare (2025–2035)

6G: cercetările vizează viteze de ordinul terabiților și latențe sub 1 ms.
Rețele autonome: AI și machine learning pentru optimizarea automată a traficului.
Integrare cu IoT masiv: miliarde de dispozitive conectate (mașini, senzori, roboți).
Servicii holografice și realitate mixtă: apelurile video și audio vor fi înlocuite de experiențe imersive.

8.8. Concluzii pentru perioada 2020–prezent

Epoca virtualizării și cloud-ului reprezintă a cincea mare revoluție a centralelor telefonice:

centralele nu mai sunt „cutii” fizice, ci aplicații în cloud;
vocea este doar un serviciu printre multe altele, transportat de rețeaua IP;
România participă la această tranziție în paralel cu restul Europei, prin extinderea 5G și decomisionarea TDM;
viitorul aparține 6G, AI și comunicațiilor holografice.

📖 Capitolul IX – România interbelică (1919–1939)

9.1. Context general

După Primul Război Mondial, România Mare avea nevoie de o infrastructură de comunicații modernă pentru a administra noile provincii și pentru a sprijini economia în reconstrucție. Telefonia, până atunci limitată la câteva mii de abonați, trebuia extinsă.

9.2. Înființarea SART (1930)

Societatea Anonimă Română de Telefoane (SART) a fost creată în 1930, ca parte a unui acord între statul român și compania americană ITT (International Telephone and Telegraph).
Concesiunea pe 49 de ani acorda SART dreptul de a administra rețeaua telefonică națională și obligația de a o moderniza.
ITT a adus capital, echipamente moderne și know-how.

Aceasta a fost un moment decisiv: România a intrat în epoca telefoniei moderne.

9.3. Palatul Telefoanelor (1931–1933)

Construit pe Calea Victoriei, București.
Arhitectură în stil art deco, simbol al progresului tehnic.
Găzduia centrale automate moderne, birouri și spații pentru operatori.
A devenit un simbol urban și un reper arhitectural.

9.4. Extinderea centralelor automate

În anii ’30, România a instalat centrale automate Strowger și crossbar în mai multe orașe: București, Cluj, Timișoara, Iași, Constanța.

Numerotația urbană a trecut la 5 cifre în București.
Capacitatea centralelor a crescut la zeci de mii de abonați.
Abonații puteau forma singuri numerele, fără operator.

9.5. Impact social

Telefonul devine un simbol al modernității urbane.
Abonații erau în general instituții, firme, medici, avocați, elitele sociale.
Costul rămânea ridicat, dar rețeaua se extindea rapid.

9.6. Comparativ internațional

România era relativ sincronizată cu Europa Occidentală.
În timp ce Londra sau Paris aveau sute de mii de abonați, Bucureștiul avea câteva zeci de mii – dar tehnologia era aceeași.
Palatul Telefoanelor era comparabil ca infrastructură cu centrele occidentale.

9.7. Concluzie

Perioada interbelică a fost epoca modernizării accelerate a telefoniei românești:

apariția SART și a Palatului Telefoanelor;
introducerea centralelor automate în marile orașe;
telefonul ca simbol al progresului și prosperității.

📖 Capitolul X – Reconstrucția postbelică în România (1945–1960)

10.1. Context general după război

Al Doilea Război Mondial a afectat grav infrastructura de telecomunicații a României:

multe linii interurbane au fost distruse sau avariate;
centrale urbane avariate de bombardamente și lipsa întreținerii;
echipamente uzate și învechite, greu de înlocuit din cauza restricțiilor economice.

După 1945, noul regim politic comunist a considerat telecomunicațiile o prioritate strategică, dar resursele erau extrem de limitate.

10.2. Naționalizarea telefoniei

În 1948, odată cu naționalizarea economiei, rețeaua de telecomunicații a trecut integral sub controlul Ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor.
SART, compania concesionară interbelică asociată ITT, a fost desființată.
Palatul Telefoanelor și întreaga infrastructură urbană au intrat în proprietatea statului.

Aceasta a marcat o ruptură: telefonia românească trecea de la modelul occidental capitalist la unul centralizat, de stat.

10.3. Refacerea infrastructurii urbane

Anii 1945–1955 au fost dedicați refacerii centralelor urbane:

multe centrale automate interbelice au fost reparate și puse din nou în funcțiune;
în București, Palatul Telefoanelor a rămas centrul principal al rețelei;
au fost instalate centrale suplimentare pentru cartierele în dezvoltare.

Capacitatea rețelei urbane a crescut lent, dar prioritățile erau mai ales administrative și militare.

10.4. Reconstrucția interurbană

O mare problemă a perioadei a fost refacerea legăturilor interurbane:

liniile aeriene interurbane erau vulnerabile și adesea deteriorate;
au fost înlocuite treptat cu cabluri subterane între marile orașe;
conexiunile București–Cluj, București–Iași și București–Timișoara au devenit priorități.

10.5. Standardizarea echipamentelor

În anii 1950, România a început să standardizeze rețeaua:

centralele manuale vechi au fost înlocuite treptat cu sisteme crossbar;
s-a optat pentru familia Pentaconta (de origine franceză, dar adaptată și în blocul socialist);
producția locală de echipamente a fost încurajată, prin fabrici ca Electromagnetica și Standard Electrică Română.

10.6. Accesul populației

Telefonul a rămas un bun rar în perioada 1945–1960:

majoritatea abonaților erau instituții de stat, fabrici, ministere;
populația civilă avea acces foarte limitat;
în București, telefoanele erau concentrate în cartiere centrale și instituționale.

Astfel, telefonia era mai degrabă un instrument al statului, decât un serviciu universal.

10.7. Palatul Telefoanelor – simbol al continuității

Deși construit în perioada capitalistă interbelică, Palatul Telefoanelor a rămas un reper și în epoca socialistă:

găzduia centralele principale pentru București;
era perceput ca „inima rețelei telefonice naționale”;
simboliza, paradoxal, atât modernitatea interbelică, cât și noua ordine postbelică.

10.8. Comparativ internațional

Occidentul: rețelele telefonice au fost reconstruite rapid cu ajutorul Planului Marshall, iar densitatea telefonică a crescut accelerat.
România și blocul estic: reconstrucția a fost mai lentă, cu acces restricționat și tehnologie parțial învechită.
Totuși, România a reușit să mențină un nivel tehnic decent, datorită standardizării crossbar.

10.9. Impact social și economic

Telefonia a permis coordonarea economiei centralizate.
Instituțiile de stat și armata aveau acum rețele fiabile pentru comunicații interne.
Pentru populație, accesul redus a menținut telefonul ca simbol de prestigiu.

10.10. Concluzie pentru perioada 1945–1960

Anii postbelici în România au însemnat:

naționalizarea și centralizarea totală a telefoniei;
refacerea infrastructurii urbane și interurbane;
standardizarea echipamentelor crossbar;
menținerea telefonului ca instrument de stat, nu ca serviciu universal.

Perioada a pus bazele pentru expansiunea masivă a anilor 1960–80, dar decalajul față de Occident a început să se adâncească.

📖 Capitolul XI – Epoca crossbar și industrializarea în România (1960–1980)

11.1. Context general

Anii 1960–1980 marchează în România o etapă de industrializare accelerată și de extindere a rețelelor telefonice, în paralel cu urbanizarea masivă a populației. Regimul comunist considera telefonia un instrument strategic pentru economie, administrație și armată.

În acest context, centralele crossbar de tip Pentaconta au devenit coloana vertebrală a rețelei telefonice naționale.

11.2. Introducerea sistemului Pentaconta

Origine: sistemul Pentaconta a fost dezvoltat în Franța, dar licența și principiile tehnice au fost adoptate și în alte țări.
Caracteristici: centrală electromecanică de mare capacitate, bazată pe matrice crossbar, fiabilă și scalabilă.
Implementare în România: începând cu anii 1960, au fost instalate centrale Pentaconta în București și în marile orașe.

Această alegere a standardizat întreaga rețea și a permis dezvoltarea industrială locală.

11.3. Producția locală de echipamente

Pentru a reduce dependența de importuri, România a dezvoltat producția locală de echipamente:

Electromagnetica și Standard Electrică Română produceau componente pentru centrale și aparate telefonice.
Se fabricau piese crossbar, rackuri, cabluri și telefoane de birou.
Multe dintre aparatele telefonice fixe (de culoare neagră sau crem) folosite în România anilor ’70 erau produse local.

11.4. Extinderea rețelei urbane

În București, rețeaua a crescut la zeci de mii de abonați.
Noi cartiere (Drumul Taberei, Titan, Berceni) au primit centrale proprii.
În marile orașe, au apărut centrale urbane noi, integrate cu rețeaua interurbană.

Totuși, numărul de linii era încă insuficient pentru cererea reală.

11.5. Automatizarea interurbană

Un progres major al perioadei a fost introducerea apelurilor interurbane automate:

Abonații puteau forma singuri numărul altui oraș, fără operator.
Acest lucru a redus timpul de conectare și a crescut satisfacția utilizatorilor.
Bucureștiul a devenit „hub-ul” rețelei interurbane.

11.6. Limitări și probleme

Acces limitat: instalarea unui telefon acasă era dificilă. Mulți cetățeni așteptau ani de zile pe listele de prioritate.
Prioritate pentru stat: ministere, întreprinderi, armată și securitatea aveau acces privilegiat.
Calitate variabilă: apelurile interurbane erau adesea cu zgomote și întreruperi.
Costuri mari: centralele crossbar necesitau mult spațiu și întreținere constantă.

11.7. Telefonul ca simbol social

În România anilor ’70:

un telefon fix instalat acasă era un semn de prestigiu social;
multe familii foloseau telefonul vecinilor pentru urgențe;
cabinele telefonice publice erau rare și adesea aglomerate.

Telefonul rămânea o „marfă” controlată, distribuită pe criterii sociale și politice.

11.8. Comparativ cu Occidentul

Occident: în anii ’70, densitatea telefonică în Europa de Vest era ridicată (50–70% din gospodării).
România: densitatea era mult mai scăzută (sub 10% la nivel național).
Totuși, tehnologia folosită (crossbar Pentaconta) era comparabilă ca principiu cu cea din Vest.

Decalajul era mai ales de acces, nu de tehnologie.

11.9. Impact economic și strategic

Rețeaua telefonică a permis coordonarea centralizată a economiei socialiste.
Fabricile, cooperativele și ministerele se bazau pe telefon pentru raportări zilnice.
Armata și securitatea aveau rețele dedicate, integrate parțial cu cele civile.

11.10. Pregătirea pentru era SPC și digitală

Anii 1970–80 au fost o perioadă de apogeu pentru crossbar, dar și de tranziție spre control programat (SPC).

România a început să importe și să testeze centrale electronice SPC.
Totuși, resursele limitate au făcut ca crossbarul să rămână dominant până în anii ’90.

11.11. Concluzii pentru perioada 1960–1980

Această perioadă a reprezentat:

industrializarea telecomunicațiilor prin producție locală de echipamente;
extinderea centralelor crossbar Pentaconta în marile orașe;
automatizarea interurbană;
menținerea telefonului ca bun rar și privilegiat;
pregătirea (întârziată) pentru era digitală.

📖 Capitolul XII – Digitalizarea în România (1980–2000)

12.1. Contextul global și decalajul României

La începutul anilor ’80, multe țări occidentale treceau deja la centrale digitale:

Alcatel 1000 E10 în Franța,
Ericsson AXE în Suedia,
Siemens EWSD în Germania,
AT&T 5ESS în SUA.

România, aflată sub regimul comunist, a rămas în urmă:

rețeaua era încă bazată pe centrale crossbar Pentaconta,
accesul populației era sever limitat,
cererea era uriașă, dar resursele financiare și tehnice erau reduse.

12.2. Situația anilor ’80

Telefonul fix era considerat un lux.
Listele de așteptare pentru o linie telefonică puteau ajunge la 10–15 ani.
Prioritate aveau instituțiile de stat, armata, securitatea și elitele politice.
Abonații casnici erau puțini și, adesea, aleși pe criterii de „dosar”.

Tehnologia digitală era cunoscută de specialiști, dar nu exista capacitate industrială internă pentru implementare.

12.3. Schimbarea după 1989

Căderea regimului comunist a deschis drumul modernizării:

Rețeaua națională a trecut sub controlul Romtelecom, înființat în 1991.
România a început un program amplu de digitalizare cu sprijinul marilor companii occidentale.
Obiectiv: înlocuirea treptată a centralelor crossbar cu centrale digitale.

12.4. Centralele digitale instalate în România

Alcatel 1000 E10

Franța a fost principalul partener tehnologic.
Primele centrale E10 au fost instalate în București și marile orașe la începutul anilor ’90.
Suportau voce, ISDN, semnalizare SS7.

Ericsson AXE

Introduse în România la mijlocul anilor ’90.
Foloseau arhitectura modulară cu control APZ și comutare digitală.
Au devenit coloana vertebrală a rețelei interurbane.

Siemens EWSD

Au existat și implementări germane, deși mai puține.

Astfel, România a reușit să aducă infrastructura la nivel comparabil cu standardele europene.

12.5. Servicii noi în România anilor ’90

Apel în așteptare.
Conferință în trei.
Numere scurte (informații, urgențe).
0800 – primele numere gratuite.
ISDN – pentru companii, început timid.

Deși aceste servicii erau limitate la început, ele marcau intrarea României în era digitală.

12.6. Apariția telefoniei mobile

Digitalizarea fixului a coincis cu apariția telefoniei mobile:

1993–94: primele rețele analogice NMT.
1996: licențele GSM pentru Connex și Dialog (Vodafone și Orange de azi).
Telefonia mobilă a explodat, oferind acces rapid la milioane de utilizatori.

Pentru mulți români, primul telefon nu a fost fix, ci mobil.

12.7. Impact economic și social

Expansiunea rapidă a accesului: numărul de abonați la telefon a crescut semnificativ.
Integrarea economică: companiile românești puteau comunica mai ușor cu parteneri străini.
Schimbare culturală: telefonul a încetat să mai fie un lux extrem și a devenit treptat un bun mai accesibil.
Migrarea către mobil: mulți cetățeni au ales direct GSM, ocolind telefonia fixă.

12.8. Probleme și limite

Disparități mari între urban și rural: orașele mari s-au digitalizat rapid, dar multe sate au rămas fără telefon până după 2000.
Costuri ridicate: abonamentele erau scumpe pentru populația obișnuită.
Trecere incompletă: centralele crossbar au continuat să existe până în anii 2000.

12.9. Comparativ internațional

Occident: în anii ’90, multe țări trecuseră deja complet la digital.
România: a pornit cu un decalaj, dar l-a recuperat rapid după 1995, mai ales datorită investițiilor străine.
Particularitate: România a „sărit etape” prin explozia GSM, ceea ce a compensat lipsa telefoniei fixe universale.

12.10. Concluzii pentru perioada 1980–2000

Ultimul deceniu comunist a fost unul de stagnare și lipsuri.
După 1989, România a intrat în era digitală prin instalarea centralelor Alcatel E10 și Ericsson AXE.
Apariția telefoniei mobile a schimbat radical dinamica pieței.
Telefonul a trecut din zona de lux în zona de necesitate socială și economică.

📖 Capitolul XIII – România și tranziția IP (2000–2025)

13.1. Contextul anilor 2000

După digitalizarea anilor ’90, România se afla într-o situație paradoxală:

avea în sfârșit centrale moderne (E10, AXE, EWSD),
dar telefonia fixă intra în declin din cauza exploziei GSM,
iar internetul începea să devină noul „motor” al comunicațiilor.

În acest context, operatorii români au fost obligați să facă tranziția de la TDM la IP.

13.2. Romtelecom și modernizarea rețelei fixe

2000–2010: Romtelecom a început să înlocuiască treptat centralele TDM cu softswitch-uri și gateway-uri media.
2010–2020: multe centrale E10 și AXE au fost decomisionate.
Au fost introduse platforme IP, compatibile cu IMS.
În 2021, Romtelecom a fost absorbit în Orange România Communications, continuând migrarea spre rețele full-IP.

13.3. RCS & RDS (Digi) – un model all-IP

Încă de la început, Digi a mizat pe o infrastructură all-IP, cu softswitch-uri și echipamente moderne.
A dezvoltat rețele de fibră optică și servicii integrate (voce, internet, TV).
A fost primul operator care a livrat servicii VoIP la scară mare pentru populație.

13.4. Liberalizarea și competiția

După 2003, piața telecom din România a fost liberalizată.
Au apărut operatori alternativi mici, care au folosit platforme VoIP pe bază de softswitch-uri open-source (Asterisk, FreeSWITCH).
Aceasta a dus la scăderea tarifelor și la diversificarea serviciilor.

13.5. Tranziția la IMS și rețele mobile

Odată cu apariția 4G, operatorii români au implementat VoLTE (Voice over LTE) pe arhitecturi IMS.
În 2020–2023, primele rețele 5G comerciale au introdus VoNR (Voice over New Radio).
Astfel, apelurile tradiționale au devenit simple fluxuri IP.

13.6. Declinele și transformările telefoniei fixe

Numărul de abonați la telefonia fixă a scăzut constant după 2005.
Mulți români au renunțat complet la fix, preferând mobilul.
În unele zone rurale, fixul a dispărut aproape total.

Totuși, rețeaua fixă s-a transformat în suport pentru internet și VoIP, nu pentru voce clasică.

13.7. Servicii noi în era IP

VoIP rezidențial (abonamente integrate la internet + voce).
Convergență fix–mobil: pachete triple play (TV + internet + telefonie).
Apeluri gratuite în rețea și tarife internaționale extrem de reduse.
VoWiFi: apeluri prin Wi-Fi, integrate în oferta mobilă.

13.8. România și internetul broadband

Un element esențial al tranziției IP a fost dezvoltarea rețelelor de fibră optică:

România a devenit una dintre țările cu cea mai mare viteză medie de internet din Europa.
Rețelele de fibră au susținut migrarea completă către VoIP și IMS.
Mulți români au experimentat direct trecerea la IP fără să-și dea seama: telefonul fix era acum conectat la un ONT (Optical Network Terminal), nu la o centrală TDM.

13.9. Impact social și economic

Acces universal: până în 2015, aproape toată populația avea telefon mobil.
Servicii ieftine: România a devenit una dintre cele mai ieftine piețe telecom din UE.
Transformarea fixului: pentru majoritatea populației, fixul a dispărut din viața de zi cu zi.
Convergență: telefonia a devenit doar un serviciu în pachet cu internet și TV.

13.10. Provocări și limite

Depopularea satelor: multe zone rurale nu au beneficiat niciodată de fix clasic; au trecut direct la mobil.
Dependența de echipamente străine: România a utilizat tehnologii Alcatel, Ericsson, Huawei, ZTE.
Securitatea cibernetică: rețelele IP sunt vulnerabile la atacuri, fiind nevoie de reglementări stricte.

13.11. 2020–2025: VoNR și cloud-native

Operatorii români implementează 5G SA (standalone), cu funcții de rețea cloud-native.
Apelurile sunt gestionate prin IMS în cloud, iar centralele TDM au fost aproape complet scoase din funcțiune.
România este acum la nivel comparabil cu alte țări europene în privința infrastructurii.

13.12. Concluzii pentru perioada 2000–2025

Tranziția IP a însemnat pentru România:

închiderea erei centralei tradiționale,
transformarea telefonului fix într-un serviciu VoIP rezidual,
explozia telefoniei mobile și a internetului,
integrarea în standardele europene și globale,
pregătirea pentru era 6G și AI în telecomunicații.

Telefonia, cândva simbol al luxului și prestigiului, a devenit astăzi un serviciu banal, invizibil, dar esențial, integrat într-un ecosistem digital mult mai larg.

📖 Glosar extins al centralelor telefonice și al telecomunicațiilor

Abonat – persoană fizică sau juridică ce are o linie telefonică și un contract de serviciu cu operatorul. În epoca centralelor manuale, abonatul era identificat de operator după nume; odată cu automatizarea, printr-un număr unic.

Asterisk – softswitch open-source foarte popular începând cu anii 2000, folosit pentru servicii VoIP, call-centere și operatori alternativi.

Automatic Call Distribution (ACD) – funcționalitate introdusă în centralele digitale, folosită pentru centre de apel.

Bell Telephone Company – compania fondată de Alexander Graham Bell, precursorul AT&T. Prima mare companie de telefonie din lume.

Broadband (bandă largă) – termen folosit pentru rețelele de date cu capacitate mare (internet de mare viteză). A permis integrarea telefoniei VoIP și serviciilor multimedia.

Centrală telefonică – echipament care permite conectarea apelurilor dintre abonați. A evoluat de la panouri manuale (1878) la sisteme virtualizate în cloud (după 2020).

Centrex – serviciu de rețea inteligentă ce oferea funcții de centrală privată (PBX) prin intermediul operatorului public. Popular în România anilor ’90–2000.

Circuit-switched (comutație de circuite) – metoda clasică de stabilire a unui canal dedicat între doi abonați pentru durata apelului. A fost înlocuită de comutația pe pachete (IP).

Crossbar – centrală electromecanică bazată pe matrice de bare metalice (1930–1980). Mai rapidă și mai fiabilă decât Strowger.

Dial (discul telefonic) – mecanism de formare a numerelor telefonice prin impulsuri electrice. A fost standard în secolul XX până la apariția telefoanelor cu tastatură.

Digital Switching (comutație digitală) – procesul de rutare a apelurilor sub formă de semnal digital, nu analogic. Introducerea PCM/TDM a făcut posibilă această tranziție.

Digi (RCS & RDS) – operator român care a mizat pe infrastructură all-IP, devenind lider pe internet și VoIP în anii 2010–2020.

E10 (Alcatel 1000 E10) – sistem digital francez, introdus în România în anii ’90. Foarte răspândit, a susținut modernizarea Romtelecom.

Electromagnetica – fabrică românească de echipamente de telecomunicații, responsabilă pentru producția de centrale crossbar și telefoane fixe în anii ’60–’80.

Ericsson AXE – sistem digital suedez, unul dintre cele mai performante, introdus în România în anii ’90.

FreeSWITCH – softswitch open-source folosit în telefonia VoIP modernă, alternativă la Asterisk.

Fibră optică – mediu de transmisie bazat pe impulsuri luminoase. A permis migrarea completă la IP și internet broadband în România.

Gateway media – echipament care conectează rețele TDM clasice cu rețele IP. Folosit masiv în tranziția anilor 2000.

GSM (Global System for Mobile Communications) – standard digital pentru telefonia mobilă. Lansat în România în 1996 (Connex și Dialog).

H.323 – protocol VoIP folosit în anii 2000, ulterior înlocuit de SIP.

IMS (IP Multimedia Subsystem) – arhitectură standardizată pentru servicii multimedia peste IP. Fundamentul rețelelor VoLTE și VoNR.

ISDN (Integrated Services Digital Network) – standard din anii ’80–’90 pentru integrarea vocii, faxului și datelor pe aceeași linie digitală.

Multiplexare în timp (TDM) – tehnică digitală prin care mai multe canale vocale sunt transmise pe aceeași linie, fiecare având un time slot.

Mobile Switching Center (MSC) – echivalentul unei centrale telefonice pentru rețelele mobile.

Numerotație telefonică – sistemul de alocare a numerelor unice pentru abonați. În România, a evoluat de la 4–5 cifre locale la formatul actual +40 xx xxx xxxx.

NFV (Network Functions Virtualization) – concept prin care funcțiile de rețea rulează virtualizat, nu pe echipamente dedicate.

Palatul Telefoanelor (București) – clădire emblematică, construită 1931–1933, simbol al modernității și sediu central pentru rețeaua SART și apoi Romtelecom.

PBX (Private Branch Exchange) – centrală telefonică privată, folosită de companii.

Pentaconta – centrală crossbar franceză, standardizată și produsă în România anilor ’60–’80.

PCM (Pulse Code Modulation) – tehnică de digitalizare a semnalului vocal la 64 kbps.

SART (Societatea Anonimă Română de Telefoane) – companie creată în 1930, în asociere cu ITT, responsabilă pentru modernizarea interbelică a telefoniei românești.

Softswitch – centrală telefonică implementată în software, folosită din anii 2000 pentru VoIP.

SPC (Stored Program Control) – concept introdus în anii ’60–’70, separa controlul apelurilor prin software de echipamentele de comutare.

SS7 (Signalling System No.7) – protocol de semnalizare digitală care a revoluționat telefonia în anii ’80–’90.

Strowger (Step-by-Step) – prima centrală automată (1892), bazată pe comutare pas-cu-pas.

TDM (Time Division Multiplexing) – vezi Multiplexare în timp.

Telekom România – denumirea Romtelecom după 2014, ulterior integrat în Orange România Communications.

Telefonie VoIP – voce transmisă prin IP, înlocuind comutația tradițională pe circuite.

VoIP (Voice over IP) – tehnologie prin care vocea este transmisă ca pachete IP.

VoLTE (Voice over LTE) – serviciu prin care apelurile vocale rulează nativ pe rețeaua 4G.

VoNR (Voice over New Radio) – echivalentul pentru 5G, lansat în România după 2020.

VPN (Virtual Private Network) – tehnologie folosită pentru a crea rețele private virtuale peste internet.

Wi-Fi Calling (VoWiFi) – apeluri realizate prin rețele Wi-Fi, integrate în oferta operatorilor mobili.

📖 Cronologie detaliată a centralelor telefonice (1876–2025)

1876–1890: Nașterea telefonului și primele centrale manuale

1876 – Alexander Graham Bell brevetează telefonul.
1877 – primele linii telefonice experimentale în SUA.
1878 – prima centrală telefonică din lume, New Haven (Connecticut, SUA), cu 21 abonați.
1879 – prima centrală telefonică din Londra.
1880 – Paris instalează primele centrale manuale.
1881 – primele linii telefonice în București.
1883–1884 – instalarea primelor centrale manuale de mică capacitate în România.
1890 – România are câteva sute de abonați, majoritatea în București, Iași și Galați.

1891–1930: Epoca Strowger și comutația automată

1891 – Almon B. Strowger depune brevetul pentru prima centrală automată.
1892 – prima centrală Strowger la La Porte, Indiana (SUA).
1900 – Strowger devine standard în SUA.
1912 – Londra instalează centrale automate.
1920 – Japonia adoptă sistemele Strowger.
1920–1930 – primele discuții despre automatizare în România.
1930 – înființarea SART (Societatea Anonimă Română de Telefoane), asociată cu ITT.

1931–1960: Ascensiunea crossbar și reconstrucția postbelică

1931–1933 – construcția Palatului Telefoanelor din București, sediul SART.
1930–1939 – instalarea centralelor automate în București, Cluj, Timișoara, Iași.
1938 – New York instalează prima mare centrală crossbar.
1940–1945 – distrugeri masive ale infrastructurii telefonice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
1948 – naționalizarea telefoniei în România; SART este desființată.
1950–1955 – reconstruirea centralelor urbane și interurbane.
1955 – România începe să standardizeze centralele crossbar (familia Pentaconta).

1960–1980: Era crossbar industrializat și începuturile SPC

1960 – apogeul crossbar în Europa și SUA.
1965 – SUA instalează primul sistem SPC (No.1 ESS, Bell Labs).
1970 – Ericsson și Siemens lansează centrale electronice cu control programat.
1960–1970 – România instalează centrale crossbar Pentaconta în marile orașe.
1970–1980 – producția locală de echipamente la Electromagnetica și SER (Standard Electrică Română).
1975 – primele apeluri interurbane complet automate în România.

1980–2000: Digitalizarea masivă

1980 – PCM și TDM devin standarde globale.
1981 – Alcatel E10 implementat în Franța.
1983 – Ericsson AXE implementat pe scară globală.
1985 – Siemens EWSD lansat.
1980 – România rămâne la crossbar, telefonul fix rămâne un lux.
1989 – schimbarea regimului politic; rețeaua intră sub Romtelecom.
1991 – Romtelecom preia rețeaua națională.
1993 – primele rețele mobile analogice NMT în România.
1995 – România instalează primele centrale digitale Alcatel E10.
1996 – licențele GSM acordate pentru Connex și Dialog.
1998 – primele centrale Ericsson AXE în România.
2000 – serviciile ISDN și SS7 devin disponibile în România.

2000–2020: Tranziția IP și explozia mobilului

2000 – primele implementări VoIP la nivel global.
2003 – lansarea Skype.
2005 – introducerea IMS (IP Multimedia Subsystem).
2007 – România depășește 10 milioane abonați GSM.
2010 – Romtelecom începe decomisionarea centralelor E10 și AXE.
2010–2015 – RCS-RDS implementează o rețea națională all-IP.
2014 – VoLTE lansat în România.
2015 – scădere masivă a numărului de abonați de telefonie fixă.
2018 – Digi devine lider de piață în telefonie mobilă.

2020–2025: Virtualizare și cloud-native

2020 – primele rețele 5G comerciale în România (București, Cluj, Iași).
2021–2023 – extinderea 5G în marile orașe.
2022 – primele apeluri VoNR (Voice over New Radio) în România.
2023–2025 – decomisionarea aproape completă a centralelor TDM tradiționale.
2025 – România are o rețea telecom full-IP, cloud-native, aliniată la standardele europene.

📖 Bibliografie completă

I. Surse internaționale

Bell, A. G. – The Telephone: An Account of the Invention, Growth, and Use of the Telephone, Harper & Brothers, New York, 1878.
Casson, H. N. – The History of the Telephone, A.C. McClurg & Co., Chicago, 1910.
Brock, G. – The Second Information Revolution, Harvard University Press, Cambridge, 2003.
Lipartito, K. – The Bell System and Regional Business: The Telephone in the South, 1877–1920, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1989.
Mueller, M. – Universal Service: Competition, Interconnection, and Monopoly in the Making of the American Telephone System, MIT Press, Cambridge, 1997.
Pool, I. de Sola – Forecasting the Telephone: A Retrospective Technology Assessment of the Telephone, Ablex Publishing, Norwood, 1983.
Reid, L. – The Development of the Strowger Switch, IEEE Communications Magazine, 1985.
Schwartz, M. – Crossbar Switching in the Bell System, AT&T Technical Journal, 1960.
Stern, R. – Stored Program Control Switching Systems, IEEE Transactions on Communications, 1970.
Temin, P. – The Fall of the Bell System: A Study in Prices and Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1987.
Winston, B. – Media, Technology and Society: A History from the Telegraph to the Internet, Routledge, Londra, 1998.

II. Surse românești

Constantinescu, N. – Telecomunicațiile în România: Istorie și dezvoltare, Editura Academiei Române, București, 1985.
Dumitrescu, A. – Telefonia românească în perioada interbelică, Editura Tehnică, București, 1975.
Ionescu, C. – Palatul Telefoanelor și modernizarea Bucureștiului, Editura Simetria, București, 2010.
Popescu, M. – Comunicarea la distanță în România: De la telegraf la internet, Editura Universitară, București, 2008.
Stanciu, A. – Romtelecom și tranziția către economia de piață, Editura Economică, București, 2001.
Arhivele Romtelecom – documente interne privind digitalizarea rețelei în anii ’90.
Revista Telecomunicații, diverse numere între 1960–2000, București.

III. Resurse digitale și online

ITU (International Telecommunication Union) – colecția de standarde: https://www.itu.int
ETSI (European Telecommunications Standards Institute) – arhiva de specificații: https://www.etsi.org
IEEE Xplore – articole academice despre istoria centralelor telefonice: https://ieeexplore.ieee.org
National Museum of American History (Smithsonian) – colecția de telefoane și echipamente: https://americanhistory.si.edu
Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida”, București – expoziții și arhivă despre telefonia românească.
Bloguri și forumuri de istorie a telecomunicațiilor (de ex. Telephone Collectors International).

IV. Surse jurnalistice și contemporane

Ziarul Adevărul, articole despre istoria Palatului Telefoanelor, 2013–2020.
Ziarul Financiarul, articole despre privatizarea și tranziția Romtelecom, 2000–2014.
Revista Biz, interviuri cu manageri din telecomunicații, 2005–2020.

📖 Anexa I – Evoluția numerotației telefonice în România

1. Primele sisteme de numerotație (1881–1930)

În primii ani, abonații nu aveau numere propriu-zise. Operatorul îi identifica după nume sau instituție („Conectează-mă cu doctorul Popescu”).
Odată cu creșterea numărului de abonați, au fost introduse numere scurte, de 1–3 cifre.
În Bucureștiul interbelic (anii 1920), existau centrale automate Strowger, iar numerotația era de 3–4 cifre, în funcție de centrală.

2. Numerotația interbelică (1930–1945)

Odată cu înființarea SART (1930), numerotația a fost uniformizată în București.
Palatul Telefoanelor și centralele automate au permis extinderea la 5 cifre în București.
În alte orașe mari (Cluj, Iași, Timișoara), numerotația varia între 3–5 cifre, în funcție de capacitatea centralei.

3. Epoca postbelică și crossbar (1945–1970)

În anii 1950–1960, centralele crossbar Pentaconta au permis extinderea la 6 cifre în București.
Numerotația era însă neuniformă la nivel național: unele orașe mici păstrau 3–4 cifre.
Apelurile interurbane necesitau formarea numărului orașului + numărul abonatului.

4. Standardizarea națională (1970–1990)

În anii ’70, România a început să standardizeze numerotația.
Marile orașe au trecut la 6–7 cifre.
București: numerotația fixă a ajuns la 7 cifre (prefix 1 + 6 cifre pentru abonați).
Codurile interurbane erau de 2–3 cifre: ex. 01 București, 041 Constanța, 061 Iași.

5. Tranziția digitală (1990–2000)

După 1990, cu instalarea centralelor digitale E10 și AXE, s-a făcut o nouă uniformizare.
Numerotația fixă în București a rămas de 7 cifre, dar prefixele interurbane s-au ajustat.
În anii ’90, România a adoptat prefixul internațional +40.

6. Reforma numerotației (2002)

În 2002, România a trecut la planul național pe 10 cifre, conform standardelor europene:

format: 0 + NDC + număr de abonat;
ex.: 021 pentru București, 0232 pentru Iași, 0256 pentru Timișoara.

Prefixul „9” a fost rezervat pentru servicii speciale (urgențe, poliție, pompieri).
Prefixul „8” pentru numere gratuite (0800).
Prefixul „90x” pentru numere cu tarif special.

7. Epoca VoIP și mobil (2000–2025)

Numerotația fixă a rămas stabilă, dar telefonia mobilă a introdus prefixe dedicate operatorilor:

072x – Connex/Vodafone,
074x – Dialog/Orange,
076x – Cosmote/Telekom,
077x – Digi Mobil.

Serviciile VoIP au început să folosească și ele numerotația geografică clasică, dar direcționată prin IP.

8. Situația actuală (2025)

România are un plan național pe 10 cifre, complet uniformizat.
Prefixul +40 este folosit la nivel internațional.
Majoritatea apelurilor interne se fac acum prin IP, dar numerotația a rămas aceeași pentru compatibilitate.
Există discuții pentru introducerea unor prefixe dedicate IoT (Internet of Things) și pentru servicii 5G/6G.

9. Tabel comparativ al evoluției

Perioada	Număr de cifre	Exemplu București	Observații
1881–1920	1–3 cifre	„2” = doctorul X	Apel prin operator
1930–1945	3–5 cifre	12345	Primele automate
1950–1970	6 cifre	123456	Crossbar Pentaconta
1970–1990	7 cifre	1xxxxxx	Prefix „1” București
1990–2002	7–8 cifre	01-xxxxxx	Coduri interurbane
2002–prezent	10 cifre	021-xxxxxxx	Plan uniformizat

📖 Anexa II – Principalele centrale telefonice din România (1900–2025)

1. București – capitala telefoniei românești

Bucureștiul a fost centrul principal al rețelei naționale, cu cele mai multe centrale și cele mai mari capacități.

Tabel: Evoluția centralelor din București

Perioada	Locație / Centrală	Tip de tehnologie	Observații
1883–1900	Primele centrale manuale	Panouri cu cordoane	Doar câteva sute de abonați
1931–1933	Palatul Telefoanelor	Strowger automat	Prima mare centrală automată urbană
1950–1960	Palatul Telefoanelor + extinderi	Crossbar Pentaconta	Standardizare postbelică
1960–1980	Centrale cartiere (Drumul Taberei, Titan, Berceni)	Crossbar Pentaconta	Integrarea cartierelor noi
1990–2000	Palatul Telefoanelor + centrale noi	Digitale E10, AXE	Modernizare rapidă, instalări Romtelecom
2000–2010	Centrale digitale urbane	E10, AXE, EWSD	Extindere servicii ISDN și SS7
2010–2020	Migrări la softswitch	VoIP, IMS	Închidere treptată a centralelor TDM
2020–2025	Cloud IMS Orange/Digi	Virtualizare 5G	Rețea all-IP, VoLTE și VoNR

2. Cluj-Napoca

Primele centrale manuale: începutul secolului XX.
Anii 1930: centrală automată Strowger instalată sub SART.
Anii 1960–70: centrale Pentaconta pentru cartierele noi (Mănăștur, Gheorgheni).
Anii 1990: digitalizare rapidă cu centrale Alcatel E10.
După 2000: migrare la softswitch și rețele IP.

3. Iași

Primele linii telefonice: 1880–1890, pentru administrație și comerț.
Interbelic: centrală automată SART.
Postbelic: instalarea centralelor crossbar în Copou și Centru.
1990: centrale digitale Ericsson AXE.
2020: VoIP și IMS, cu rețea 5G integrată.

4. Timișoara

1881: unul dintre primele orașe din România cu telefon.
1930: centrală automată Strowger.
1960–1980: extindere cu Pentaconta în cartiere.
1990: centrale digitale E10 și AXE.
2000+: migrare la IP și fibră optică.

5. Constanța

Dezvoltare puternică după 1930, odată cu modernizarea portului.
Centrale automate instalate în perioada interbelică.
Postbelic: crossbar Pentaconta.
1990–2000: centrale digitale, apoi VoIP.
Importanță strategică datorită portului și unităților militare.

6. Brașov

Interbelic: centrală automată sub SART.
1960–1980: centrale Pentaconta pentru cartierele noi (Tractorul, Astra).
1990: centrale digitale Alcatel E10.
2000+: integrarea VoIP și IMS.

7. Alte orașe mari

Galați, Craiova, Oradea, Sibiu – dezvoltări similare:

prime centrale manuale → automate Strowger (interbelic) → crossbar Pentaconta (postbelic) → digitale E10/AXE (anii ’90) → IP/IMS (după 2000).

8. Rețele interurbane și rurale

În mediul rural, până în anii 1960–70 predominau centralele manuale mici (cu manivelă).
Abia în anii ’80 s-a făcut o extindere mai mare a rețelelor rurale, deși accesul era foarte limitat.
După 2000, multe sate au sărit direct la telefonie mobilă, fără să fi avut vreodată centrală fixă modernă.

📖 Anexa III – Tabele comparative ale tehnologiilor centralei telefonice

1. Evoluția tehnologiilor de comutare

Tehnologie	Perioadă dominantă	Principiu de funcționare	Avantaje	Dezavantaje
Manual	1878–1930	Operator conectează cabluri manual	Simplu, flexibil	Lent, costisitor, lipsă confidențialitate
Strowger (Step-by-Step)	1891–1970	Comutare pas-cu-pas pe bază de electromagneți	Elimină operatorul, automatizare	Zgomotos, voluminos, mentenanță grea
Crossbar	1930–1980	Matrice de bare verticale/orizontale cu contacte	Rapid, fiabil, capacitate mare	Cost ridicat, consum spațiu
SPC (Stored Program Control)	1965–1985	Controlul apelurilor prin software, comutare tot analogică/digitală	Flexibilitate, noi servicii	Complexitate ridicată, tranziție dificilă
Digital (PCM/TDM)	1980–2000	Conversia vocii în biți, multiplexare în timp	Calitate superioară, servicii multiple	Costuri mari la început
IP/Softswitch	2000–2020	Voce peste IP, control prin software	Scalabil, ieftin, convergență cu date	Probleme inițiale de calitate, securitate
Cloud-native / 5G Core	2020–prezent	Funcții virtualizate în cloud (NFV/SDN, IMS)	Scalabilitate, servicii integrate, AI	Securitate cibernetică, dependență de furnizori

2. Compararea calității apelurilor

Epocă	Lățime de bandă voce	Calitate percepută	Stabilitate
Manual	3–4 kHz (analog brut)	Medie, cu bruiaje	Foarte variabilă
Strowger	3–4 kHz	Medie, zgomot electromagnetic	Acceptabilă
Crossbar	3–4 kHz	Bună, mai puțin zgomot	Stabilă
Digital PCM	64 kbps/canal	Foarte bună, standardizată	Stabilă și predictibilă
VoIP	Variabil (8–64 kbps)	De la slab la excelent	Depinde de internet
VoLTE/VoNR	12–24 kbps compresie avansată	Excelentă (HD Voice)	Foarte stabilă

3. Capacitatea centralelor

Tip centrală	Nr. abonați max. (tipic)	Timp de conectare
Manual	50–500	10–30 secunde
Strowger	10.000–50.000	5–10 secunde
Crossbar	100.000+	<1 secundă
Digital E10/AXE	1.000.000+	Milisecunde
Softswitch	Milioane (scalabil)	Milisecunde
Cloud-native	Practic nelimitat	Milisecunde

4. Costuri și mentenanță

Tehnologie	Cost inițial	Mentenanță	Personal necesar
Manual	Scăzut	Ridicat (operatori)	Zeci de operatori/centrală
Strowger	Mediu	Ridicat (mecanică)	Tehnicieni specializați
Crossbar	Ridicat	Mediu	Ingineri electromecanici
Digital PCM	Ridicat	Scăzut	Ingineri electroniști
Softswitch	Mediu	Foarte scăzut (software)	Administratori IT
Cloud-native	Variabil	Automatizat (AI, software)	Ingineri de rețea și securitate

5. România în context internațional

Perioadă	Vestul Europei	România	Diferență
1930–1940	Crossbar	Strowger/automatizare parțială	5–10 ani
1950–1960	Crossbar + început SPC	Crossbar Pentaconta	5–10 ani
1980–1990	Digital PCM/TDM	Crossbar în majoritate	10–15 ani
1990–2000	Digital complet	Digitalizare accelerată (E10, AXE)	5 ani (recuperare)
2000–2020	IP, IMS, VoIP	IP și GSM exploziv	Sincronizare cu Vestul
2020–2025	5G, Cloud-native	5G, Cloud-native	Sincronizat

📖 Anexa IV – Diagrame și exemple de funcționare

1. Cum funcționa o centrală manuală (1880–1930)